Uneori,uneori te iubesc atat incat nu stiu cum as putea sa iti explic vreodata…Uneori imi doresc sa nu fi trait nicio lacrima,niciun zambet rece,nicio imbratisare sub clar de luna…

Uneori imi doresc sa nu mai fi plans de fericire,uneori imi doresc sa nu fi petrecut nopti pline de dragoste,pline de liniste,nopti de asternuturi calde,nopti de soapte dulci la urechi…Imi doresc sa nu ma fi pierdut niciodata prin asternuturi de satin ce promiteau vieti calde pierdute in ispita fericirii …soapte ce legau cuvinte gata sa schimbe vieti…Uneori imi doresc sa nu fi trait niciodata momentul acela din zorii zilei in care te pierzi intre visare si trezire,in care esti undeva departe,infasurata in brate calde care vor avea mereu grija de tine,care te vor proteja..Brate ce-ti promit printre vise siguranta zilei de maine,brate ce-ti promit asfintitul de soare…

Uneori imi doresc sa nu fi cunoscut nici Venetia,nici povestea Craciunului la Viena…imi doresc sa nu fi avut si sa fi gasit in tine tot…Uneori chiar as vrea sa pot sa iti ofer tot ce am mai de pret,toate rasariturile,as vrea sa-ti ofer toate asternuturile…As vrea sa inveti sa asculti poezia unei dimineti,sau sa adormi pe povestile soptite de un vant rece…

Uneori imi doresc sa nu fi trait nimic din toate astea…imi doresc sa te fi cunoscut pe tine si sa cred ca nu poate exista ceva mai frumos…Chiar as fi vrut uneori sa te am pe tine si tu sa-mi deschizi ochii,tu sa-mi spui povestea zebrei de oras,uneori as vrea ca tu sa-mi spus legende si sa ma asemeni lor…Uneori imi doresc ca tu sa fi fost langa mine de fiecare data cand mi-a fost greu si sa-mi spui ” hai tu`…nu mai fiii copil,nu conteaza si stii foarte bine!nu poti face ca tine?! si atunci?!”

Uneori imi doresc sa pot renunta la mine,la tot ce am trait,la tot ce am avut…Sa te intalnesc pe tine si sa le redescopar langa tine…

Uneori te urasc atat de mult…Uneori stau si te privesc si ma intreb cine esti?

Ma intreb de ce esti si de unde ai aparut?Uneori as vrea sa stiu de ce nu pleci departe?Uneori as vrea sa fug,uneori as vrea sa inteleg…

Uneori imi doresc sa plec..Uneori ma doare sa stau..Uneori imi doresc sa urlu dar nu gasesc cuvinte…

Stateam si te priveam atat de rece si de nepasatoare…nici nu vroiam sa stiu,nici nu vroiam sa aud…erai atat de slab in ochii mei incat nici nu vroiam sa stiu…Nu vroiam sa stiu de ce,nu-mi mai pasa…era treaba ta…nu ma mai privea

te priveam atat de gol incat priveam prin tine…eram atat de dezamagita incat nu stiam daca sa plang sau sa rad..nu stiam daca doare sau nu…nu durea…imi venea sa urlu la tine,sa tip,sa fug,sa sar…dar stateam acolo in mijlocul camerei neputand sa scot doua camere…priveamin stanga mea si nu vedeam decat cioburi…bucati mici si mari dintr-un intreg…doar doua -trei bucati ce atarnau cu indarjire…imi doream sa ma pot ridica si sa pot pleca…eram speriata

imi era atat de frica de tine…de mine…de ce ti-as putea face…de ce mi-ai putea face,…de ce ti-ai putea face…te priveam si cuvantul tau nu mai avea nicio valoare…eram dezgustata de felul in care ai putut sa-ti incalci principiile…

ma durea felul in care ai putut sa faci toate astea..ma speriai si in acelasi timp mi-era mila de tine de felul in care ai pierdut si un ultim gram de barbatie..

Si nu am putut pleca…Dupa tot ce imi facusesi stateam in fata ta si incercam sa-ti spun ca va fi bine,pentru ca asta simteam ca trebuie sa fac desi era impotriva tuturor principiilor mele…Stiam ca trebuia sa fiu langa tine…Intr-un final intelesesem ca nu am avut dreptate…erai mai barbat decat eram eu femeie,erai mai barbat decat multi si mai presus de orice erai om…erai capabil sa simti…erai din nou capabil sa te bucuri,erai din nou capabil sa te doara..iti recuperasesi sufletul de la abator iar capul de bou l-ai lasat acolo si ti-ai adus unul nou…

erai mai om decat mine…simteai atat de multe de care ma protejai pe mine…faceai sa-mi fie mie bine….

Multumesc.

uneori imi doresc sa fi putut pleca…uneori imi doresc sa nu fi auzit soapte dulci…uneori imi doresc sa nu fi auzit urlete izbindu-mi urechile

“imi faci doar rau”

. . .

Audio…

Beethoven – Moonlight Sonata (piano solo)

comptine d\’un autre été – yann tiersen

The Sacrifice – Michael Nyman

 

Draga mea papusa Barbie,

Recunosc….

Recunosc ca atunci cand ma trezesc dimineata stau in oglinda si maintreb : bucle sau parul intins? rimel pentru volum sau rimel pentru lungime…Recunosc ca atunci cand trebuie sa ma imbrac stau si ma uit la continutul dulapului de parca m-as pregati sa deslusesc vreo teorie care sa explice existenta noastra pe Pamant. Recunosc ca imi place rozul , imi plac unghiile frumoase si ingrijite, chiar daca asta presupune sa fie false.
Recunosc ca imi place sa merg la cumparaturi,ca ma bine dispune sa stau la un frappe,intr-o cafenea pe centru cu “fetele” , sa barfesc cu ele, sa dezlegam ” mistere ale eternului feminin” …Imi place sa simt atmosfera aceea calduroasa intr-o zi ploaia…Imi place sa simt fiorii reci ai amintirilor in preajma unui cocktail intr-o zi torida in care uriasul de beton nu face decat sa inghita bordura cu bordura fiecare clipa din eternitate.
Recunosc caci nu mi-e frica sa recunosc, ca atunci cand vreunul dupa care am tanjit ( si da draga! am fost o pitipoanca veritabila caci am vorbit ore intregi cu fetele la telefon despre cat de dulce e cand zambeste si i se vad gropitele, am pierdut nopti in sir ocupand linia telefonica pentru a dezbate de ce a zis salut si nu ceau cum zice deobicei…da draga asa e! am facut toate astea! )  am stat si ore in sir sa ma gandesc cu ce sa ma imbrac pentru ca el sa nici nu observe…Mi-am planificat si excursii de shopping peste granitele tarii si mi-am respectat planurile.
Am intrat in club plina de fite doar pentru ca vroiam sa fiu admirata,doar pentru ca aceea era noaptea mea! Am calcat si pe cadavre daca mi-am dorit ceva destul de mult.
hai draga judeca-ma pentru ca mi-am permis sa ma plimb cu nu stiu ce masini, hai draga ,da-i drumul! Judeca-ma pentru ca imi place sa stau in oglinda! Coninua sa crezi ca nu sunt buna de nimic, ca nu am  vise,nu am dorinte doar pentru ca nu mi-e frica sa fiu eu: copila,nebuna,nehotarata,inocenta,dura, vanatoarea,amazoana, infidela,nevasta, mama, nimfomana…..SA FIU EU CU TOATE PARTILE MELE! Undeva suntem  exact la fel…rad in fiecare clipa…plang cand lumea ma dezamgeste…ma fac mica si imi doresc sa nu ma mai ridic dintre asternuturi niciodata…plang la fel ca oricare alta si sufar ca oricare alta chiar daca eu nu o arat…
Imi pare rau ca ma judeci…nu ma intelege gresit…imi pare rau ca judeci gresit…  doar pentru ca ma cunosc, imi cunosc punctele forte..imi cunosc limitele si stiu sa mi le depasesc…
Imi pare foarte rau ca nu pot fi ca tine… Doar o personalitate stearsa care trece neobservata dar care crede ca e incredibila doar pentru ca nu are o viata sociala si sta toata ziua in casa printre carti si carticele si teoreme si tratate…
Imi pare rau …e alegerea ta…Eu nu te judec…eu am ales sa-mi traiesc viata…sa visez in mii de culori…sa traiesc in milioane de nuante…. Sa fiu orice sunet de pe portativul vietii,orice sunet si orice pauza imi doresc!…
Eu nu te judec…tu de ce o faci ?!

 

uneori ne pierdem…

“N-ai fost ca oricare altul. N-am sa spun “nu m-ai inteles, a fost doar o greseala”.Puteam fi multe, dar n-am fost nimic” (F.Pitis)

Cateodata simt ca obosesc sa joc mereu acelasi rol in aceeasi piesa de teatru.
Azi…azi am simtit pentru prima data ca doresc sa fiu cucerita si nu sa cuceresc.Pentru prima data am intalnit o persoana care stie cum sa faca asta… Nu trebuie sa fiu eu cea care pune totul la cale in mintea ei…nu trebuie sa fiu vanatorul`….Vezi…de asta imi placi! Intelegi de ce?! Pentru ca,langa tine nu trebuie sa fiu felina mare si rea cu gherutele ascutite…langa tine sunt pisicuta alintata care se pierde printre asternuturi…Acum intelegi!? De asta imi esti asa de drag`….ca totul s-a redus la sinceritate de la inceput…Si nu pot sa te mint…Desi stim ce artista pot fi la cuvinte …daca e nevoie…
De ce trebuie sa devina…cel putin asa apare totul tradus in viata cotidiana a secolului XXI….”micile bestii romantice” din noi doar niste “chestii” inlantuite in temnitele pe care le ingropam adanc in interiorul nostru?! De ce ascundem romantismul? Sau mai bine zis…De ce ne temem atat de tare de el!? Ce vedem atat de rau in tot acest circ al sentimentelor?! Nu a observat nimeni ca…..cu cat incercam mai mult sa ne ascundem de ele,cu atat ne izbesc mai tare,lasanu-ne lati fara sa stim ce ne-a lovit!?
Va intreb …Cand am renuntat cu totul la la visul de a fi salvate de “prince charming” candva,cand ne asteptam mai putin, sa vina si …wow! nu stii ce te-a lovit…Totusi …cand am devenit zgribturoaicele din povesti?! Reci si fara  sentimente, care nu sunt interesate decat de indeplinirea scopurile personale…Iar daca se mai frang doua trei inimi along the way….”Era doar un rau necesar…victime colaterale”…Trist,nu?!
Dap…Am devenit zgribturoaicele din povesti…cucerim tot ce misca si s-ar putea sa aiba cat de cat o minima asemanare cu “prince charming”,iar cand realizam ca nu e el…Eh! nu suntem zgribturoaice degeaba…Il facem praf! Altfel ce haz mai are?! Daca era un broscoi…si tot broscoi ramane dupa ce l-ai sarutat…. Ce sa faci cu el?!
Unde s-a pierdut magia acelui ceva dintr-o relatie cand riscai?! cand nu iti era frica sa risti? Ce ne-a invatat defapt secolul XXI …ce reprezinta defpt cultura noastra intr-ale “artei dragostei” ?!

Nu stiu de ce-mi bat capul…de ce-mi pun atatea intrebari…Pe mine m-ai cucerit deja…chiar crezi ca am nevoie sa-mi dau seama de ce? iti zic eu…nu! si-ar pierde farmecu`…;)

P.S. Tin`Tin`…mai ai mult de muncit pana sa ajungi la nivelul…tau.

 

speachless

:X

Cateodata ajungem sa intalnim o persoana cand ne asteptam mai putin,sau cateodata acea persoana se adevereste a fi cine ne asteptam mai putin.Uneori avem prea multe asteptari de la o singura persoana,cerem(poate chiar fara sa constientizam) prea mult de la ea…si suntem dezamagiti,caci asteptarile noastre au fost in van. Uneori nu ne asteptam la nimic, nu ne asteptam nici macar ca o persoana sa ne fie antipatica..ne asteptam sa ne fie indiferenta,sa treaca prin viata noastra de parca nici nu ar fi existat.Traim intr-o lume care expune prea multe,in care  ”expunerea” e mai mare de la un colt de strada la altul, o lume care e vazuta cu alti ochelari de la admitor la oripilat…Si daca traim intr-o lume atat de expusa si pierduta de notiunea de intimitate…de ce ar trebui sa nu ne fie indiferente anumite lucruri sau persoane?!si totusi e bine ca ne expunem atat de mult..ca uitam de granitele intimitatii… o persoana pe care nu o cunoastem,care nu ne-a impresionat cu nimic la inceput, incepe uneori incet,incet sa se dezgoleasca in fata noastra…precum intr-un dans nebun nebun,plin de erotism…zboara masca dupa masca,asa cum ne debarasam rapid de pantofii pe care i-am gandit atat pentru o tinuta de vis..vis dupa vis isi ocupa locul pe podeaua mintii asa cum se unduieste incet o rochie neagra pe trupul fin,frumos conturat a unei femei…sperante,doruri,sentimente se fac nevazute precum lenjeria fina de matase rosie raman doar ganduri,idei ce cocheteaza cu idila unei nopti romantice ce poate,poate ar putea fi prelungita…o noapte sau o eternitate ce ar putea fi petrecuta impreuna cu alteregoul ce`l regasesc in vorbele celui caruia nebuneste intr-o frenezie mov i te dezgolesti ramanand sa-ti  mangai umerii doar cu buzele lui si cu parul tau fin..asa cum dupa atata expunere ramane intre voi doi doar un fir matasos,subtire,firav…dar care rezista in fata atatora…
Am uitat de unde am pornit,am uitat ce am vrut sa spun…am uitat tot…tot ce m-ai stiu acum e ca-mi mai doresc un sarut..chiar acum..chiar aici…s-o luam de la capat,doar noi doi…asa cum facem in fiecare zi…

 

regrets we all had a few..

Regrete…cu totii avem parte de ele.Incercam sa le uitam,sa le ascundem,sa scapam de ele si totusi mereu ne prind din urma. Multi…ba nu…cred ca toti regretam! Cuvinte dureroase,lacrimi pierdute,zambete sterse,priviri uitate,poate chiar inimi frante…
Si eu regret o gramada…Mai ales in noptile putin caldute cand stau lenesa pe terasa,cand stele licaresc deasupra mea incercand sa uite luna ce straluceste mai puternic decat ele…cand vantul spune mii de povesti stranse din soapte mazgalite pe peretele uitarii…parca in acele nopti se aduna multe…multe pe care deja le stiam,multe pe care nu le-as fi banuit…parca devin mult prea multe…
Regret ziua cand am spus pa`pa,in care am furat zambetul cuiva,in care am frant o inima,in care am trasat harta unei lacrimi pe obrazul cuiva…regret daca si cand si modul in care am frant aripile cuiva,regret ideea ca regret, regret tot ce am gresit si parca intru in filme pline cu amintiri,pline cu momente cand am fost nedreapta fata de cineva care poate chiar nu ar fi meritat din partea mea…Regret ca imi doresc din tot sufletul sa le sterg asa cum stergi o tabla neagra cu un burete umed…o tabla pe care daca n`o stergi destul de bine  ramane manjita cu urmele albe ale cretei…cam asa e si cu amintirile…timpul e un ucigas bun…dar sufletul ramane cu urme ale pasilor timpului ce a trecut peste el…
Insa sunt amintiri pe care oricat de mult as dori sa le pierd,sa le regret… nu reusesc…Nu cred ca am sa pot vreodata sa regret primul fulg de nea ce a picat peste noi,clipele cand nu stiam cum sa fug de la ore sa ma intalnesc mai repede cu tine, momentele cand ma izbeam ca o blonda autentica de tot si toti ce roiau in jurul meu caci nu te vedeam decat pe tine in fata ochilor si nu stiam cum sa ajung mai repede caci eram innebunita de dor…fulgerul care a zburat pe langa noi,dar s`a oprit o clipa pentru a fi martor la primul sarut ce mi l-ai furat…Nu regret nicio prostie pe care am facut-o sau minciuna pe care am spus-o pentru a sta cu tine…nu n-am sa regret nicio clipa in care am fost fericita…indiferent de persoana langa care va fi sau a fost…..
Am sa incerc sa invat sa nu le regret,dar nu promit ca o sa reusesc, caci incerc sa invat ca regretele nu fac altceva decat sa ne arunce inapoi intr-un trecut pe care nu-l putem recupera…si din pacate fac acele amintiri  care erau frumoase…mult prea amare…
Incearca sa nu regreti cele intamplate,decat daca ai facut o greseala pentru care nici macar nu ti`ai cerut scuze…tine pentru tine toate amintirile frumoase,iar data viitoare cand ai sa zaresti macar o stea pe cer,aminteste`ti de primul sarut care ti`a dat fiori.Aminteste`ti de prima oara cand ti-a zambit sau de ultima oara cand te`ai topit la comanda a doua cuvinte…”te iubesc”,,
Hey! Nu regreta…in fond si la urma urmei…greselile sunt cele care ne educa…

Publicat de dayana la 01:55,17 septembrie 2008

 

trecut …prezent…poate

Cu totii regretam multe lucruri si asta e ceva normal.  Cu totii regretam ceva ce ni s-a intamplat,poate ceva din prezent si sigur vom ajunge sa regretam multe pana la sfarsitul vietii.
Nu ma intelegeti gresit, nu as vrea sa par cinica sau altceva,sunt chiar o persoana vesela… Ador sa visez,sunt mereu ingandurata..si daca ma gandesc un pic cred ca imi place un pic prea mult sa visez la lucruri care stiu ca nu au fost facute sa fie…dar stiti cum se zice,daca iti doresti cva destul de mult tot universul lucreaza pentru indeplinirea aceclui vis…
Cati nu cadem pe ganduri,visand la prima iubire, sau ma rog…prima relatie mai de Doamne ajuta!Sau la primul cu care te-ai pierdut prin asternuturi,sau poate primul care ti-a sucit mintile,la primul care te-a facut sa innebunesti de dorul lui,care te-a facut sa simti ca iti iesi din minti de gelozie…si apoi a plecat fara niciun regret,fara sa priveasca in urma,lasand in urma lui doar praf si faramile unei inimi frante.
Si oare de ce,dupa mult timp e inca infipt in inima si mintea ta? De ce cand te gandesti la el,la voi iti apare un zambet frant pe buze?
Pentru ca au fost clipe deosebite,pentru ca ai uitat ca porti blugi stransi si te-ai imaginat a fi o printesa.Una careia onoarea i-ar fi fost aparata,careia ii era bine,care era fericita si ocrotita caci printul ei ar fi mers la capatul lumii pentru ea,caci printul ei ar fi facut orice necesar ca sa ii fie ei bine.. O printesa care avea toata lmea la picioare…
Era frumos nu-i asa? Si acum ce e?Si acum ce urmeaza a fi?
nu uita ca TU erai acea printesa,nu el te facea sa fii…nu uita ca meriti aceleasi lucruri bune si nu te multumi cu mai putin…chiar daca imaginea lui nu pare a dori sa dispara…

 

shoppin`…

Ok,acest articol este dedicat mai degraba fetelor… Si  vreau sa fiti foarte sincere cand va raspundeti in minte,doar nimeni nu va poate auzi gandurile,sau nu vi le poate citi…

Vi s-a intamplat vreodata sa intrati intr-un magazin si sa va pice ochii pe o rochie? S-a intamplat vreodata sa ramaneti uimite cat de fina e tesatura, cat de stralucitoare e culoare, cat de placuta e la atingere;sa va imaginati cat de bine v-ar putea sta voua cu ea? Si te aproprii timid de ea,incercand sa pasesti cat mai moale nu cumva sa se scuture,nu cumva sa se intample ceva sa dispara din fata ochilor aceasta minunatie…atingi ca prin vis eticheta si arunci o privire…e marimea ta…e buna! si intorci incet eticheta…parca intreaga lume s-a oprit in loc,parca timpu si-a oprit drumul prin lume pentru acea secunda,parca toti te privesc si toti parca  nu mai e nimic,parca totul inghetase…Si astea toate intr-o singura clipa! Si te-ai uitat la pret,strangi usor din dinti,iti musti buza si te gandesti ce sa faci…e cam mult,e inafara bugetului…ce sa fac??E atat de frumoasa…e incredibila…trebuie sa o am!
Si prinzi repede umerasul si te indrepti grabita spre casierie pana nu te razgandesti. Intinzi banii,domnisoara “atat de binevoitoare” iti intinde plasuta cu rochia in ea, afisand un dulce zambet.
Ai ajuns si acasa…ai scos rochita din plasuta si ai agatat-o mandra pe un umeras si o privesti zambind…Si a trecut o zi, o saptamana,o luna, clipa dupa clipa timpul se scurge uitand sa iarta,iar rochia e inca in dulap. Parca inca are eticheta pe ea,sau a fost purtata o singura data…
Vi s-a intamplat ceva de genul acesta vreodata? Poate nu neaparat cu o rochie,poate un tricou,un jeans,un accesoriu? Orice?

Si aici lansez o intrebare : oare nu e posibil sa patim acelasi lucru si cand e vorba de dragoste? L-ai vazut,ai pus ochii pe el, trebuie sa il ai pentru ca ti-a furat ochii….Si timpul trece,incet dar sigur, iar tu iti dai seama ca cel care inca e langa tine nu e acelasi care iti imaginai ca va fi,sau care a fost. Si de ce mai e atunci langa tne? Te-ai obisnuit cu el? Te-ai convins singura ca el TREBUIE sa fie langa tine pentru ca pentru el te-ai luptat atata si el a fost langa tine atata timp?
Deci, cand ne dam seama ca e fericire sau doar obsesie,obisnuinta?Cand stim ca ne dorim cu adevarat acel lucru,sau e doar un capriciu?

 

replay

am auzit adesea multa lume zicand : “gata!a fost de ajuns…ar fi cazul sa o iau de la capat…trebuie sa`mi fac ordine in viata”.
Dar ce ne face sa credem ca putem sa ne facem ordine in viata? Nu este viata noastra un haos organizat in asa fel incat nu reusim sa intelegem ordinea din ea? Putem oare sa o luam de la capat, sa ne facem ordine in viata, cand prezentul pe care il traim chiar in clipa asta este  cladit pe un trecut, cand fiecare firicel din persoana noastra nu este decat rezultatul a ceea ce am devenit in trecut, nu este decat ceea ce ne-au obligat intamplarile anterioare sa devenim? Putem sa spunem…gata …de azi nu mai sunt timid!de azi nu mai sunt un agitat! de azi nu`mi mai e frica sa iubesc!
Doamne si cat de frica le e unora sa iubeasca….Uneori ai impresia ca ai gasit persoana care sa te invete sa iubesti…dar nu e asa…crezi ca iubesti si iti spui…PUN TOT LA BATAIE SA STIU CA NU L-AM PIERDUT DIN CAUZA MEA!!!!!! dar ce faci atunci cat oricat te-ai stradui nu poti trece peste unele aspecte ale vietii tale,atunci cand oricat de mult ai incerca te-ai inchis prea mult in tine pentru a-ti mai putea deschide sufletul fata de cineva?!e trist…chiar e trist cand se intampla asa ceva…
Sunt nopti cand stau si privind stelele mi-as dori sa pot sa dispar asa cum dispare o stea cazatoare…sau mi-as dori sa pot da timpul inapoi…dar cine nu-si doreste sa dea timpul inapoi?!
Uneori mi-as dori sa fie mereu cineva langa mine sa imi spuna ce sa fac…caci uneori ma simt prea mica pentru a lua unele decizii…Am dat cu capul din plin de o lume care pare mult prea mare astazi pentru mine…pare mult prea plina de alegeri si de intrebari la care nu`mi raspunde nimeni…Unde as putea merge?pe cine as putea intreba? de unde stiu ca e bine ce fac?de unde stiu cum ar fi mai bine? de unde stiu daca sunt buna sau nu? de unde sa stiu toate astea? De ce se aduna atat de multe intrebari care raman neelucidate…De ce nu vrea nimeni sa iti raspunda la ele…si cine ar putea raspunde la ele? unde ne putem gasi un loc….? unde pot sa fug,unde pot sa ma ascund de aceste semne de intrebare? caci le am in minte zi de zi,clipa de clipa si din pacate nu pot sa mi le scot din minte…

 

joc si joaca

Ma intreb: ai vazut vreodata copiii jucandu-se? I-ai auzit razand,cantand sau urland?I-ai vazut cum li se lumineaza fata si le sclipesc ochii de bucurie cand alearga mereu cautand?Mereu cauta ceva nou…au atata imaginatie!Ai vazut cum alearga cautand un loc unde sa se ascunda sa nu fie tupiti;cum fug vioi si agili ca niste soricei,sa nu-i prinda “mata” mare si rea;cum cauta sa o induca in eroare pe ” baba cloanta” pentru a nu fi prinsi?cum stau ascunsi,pititi,iar cand se zaresc sar din ascunzatoare si tot ce mai auzi e “PAC!!PAC!!PAC-PAC!!” urmat de alte tipete si rasete…
Am putea fi atat de cruzi incat sa spunem ca ceea ce la o frageda varsta era doar ludic,e un antrenament pentru viata ce va urma?Putem spune ca ieri alergam dupa un loc in care sa ne ascundem de “bau-bau”,iar facem acelasi lucru doar ca “bau-bau” reprezinta altceva pentru noi…nu mai reprezinta doar ceva mistic care vrea sa iti fure bomboanele caci ai fost rau…reprezinta inimi frante,reprezinta rate,credite,bani…reprezinta dorinte neimplinite,reprezinta vise frante…reprezinta suflete pierdute,greseli pe care le-am facut si pentru care acum ne e frica sa platim pretul…
Devenim oare cu timpul niste “maturi” antipatici, care se cred superiori copiilor,desi sunt cu atat de mult mai prejos decat ei…Ce simple sunt lucrurile in ochii unui copil…iar noi de fiecare data spunem “e mic…ce stie el?” defapt stie mult mai bine decat noi…mult mult mult mai bine…doar ca noi incet,incet trecem prin viata si tot ceea ce patim de-a lungul timpului pune o amprenta intunecata asupra sufletului nostru,crescand doza de frica pe care o avem in noi….
Oare azi stam ascunsi de noi insine si de ceea ce suntem cu adevarat,oare facem ca si strutii ascunzandu-ne cu capul in nisip,nu cumva sa reuseasca sa tupeasca cineva sufletul nostru,caracterul nostru,slabiciunile…frica noastra?!Ne e oare frica ca baba-oarba sa-si deschida in sfarsit ochii si sa descopere ca suntem altfel?ca suntem unici?ca suntem deosebiti?ne e frica sa descopere cineva ca nu ne dorim aceleasi lucruri ca si ceilalti,ca ne dorim alte lucruri,credem in alte lucruri,avem alte teluri? Ne e oare frica de toate aceste lucruri deoarece apoi oamenii se vor astepta sa ajungi unde ti-ai dorit,iar un esec ti-ar putea pune eticheta de “incapabil”….De ce ne ascundem oare?!

“Era doar un joc insipid!!” – mda…PAC-PAC!! ai reusit sa-ti omori sufletul,iar acum poti sa fugi oricat vrei dupa el…De azi esti doar un alt fraier,intr-o lume care era deja plina de ei…PAC-PAC! nu mai respira aerul degeaba…FUGI!!ASCUNDE-TE!!DISPARI….doar nu poti fi diferit de ceilalti oricum…sau poti?! PAC-PAC…

 

clipe de gratie

Mi-amintesc cu placere cum infloreste bobocul de trandafir.Imi place sa ma gandesc cum stau sub un mar,pe iarba verde si moale,uitandu-ma cum fug norii intangibili creati parca pentru a atrage privirea mea curioasa…Ador sa visez,iubesc sa traiesc doar atunci cand imi amintesc de lucruri mici,parca nesemnificative,atat de inexistente si totusi atat de triviale : cum se prelinge ploaia pe geam,cum tremura frunzele in adierea vantului,cum ma iei de mana,cum ma incalzeste soarele,cum e atunci cand ti se asterg primii fulgi de nea pe fata,cat de moale e iarba de pe camp cand te plimbi desculta,cum se scutura roua de pe flori…
Imi gadila imaginatia ideea de a dansa,de a rade,de a cutreiera prin intreaga lume colorandu-mi viata cat mai intens,asemenea unei panze albe sub tremuranda pensula a unui pictor extaziat de frenezia momentului.Visez sa traiesc din plin,visez sa iubesc…simt nevoia sa o fac..simt mai mult nevoia de a iubi,decat de a fi iubita…si totusi..unele evenimente ma obliga sa n-o mai fac…m-am pierdut incet,incet intr-o galaxie plina de frica,plina de teama…as vrea sa fug cat mai departe de oameni…m-a speriat mult prea mult rautatea lor si abilitatea de a disparea din viata celor pentru care conteaza…visez sa fug departe,visez sa urlu cat pot,visez sa rad,sa plang,sa-mi fie teama,sa-mi fie bine,sa te prind de mana,sa plec de langa tine si sa nu te mai gasesc niciodata…visez la o noua lumea,doar a mea…doar din visele mele si desenele unui copil…o lume plina de speranta…visez ca ma intorc…visez ca nu am fost niciodata plecata…

Imi doresc atat de multe si totusi nimic…cred in multe si nu cred in toate…dar cred ca faptul ca inca cred e cel mai mare viciu….da…cred e cel mai mare viciu,bineinteles…dupa…nimic…